Încep cu începutul sau Câte ceva despre dependenţă

Etichete

Nu ştiu unde e Tad Alim, fratele meu. Nimeni nu ştie. L-au dat dispărut!

Mi-e greu să spun ce simt în clipa asta, mi-e pur şi simplu greu să-nşir cuvintele unele după altele… Şi, oricum, cred că e mai bine să încep cu începutul – cu prima însemnare* din jurnalul lui, pe care mi l-a lăsat în păstrare.

„Simt o ziaolă înconjurându-mă… Spiralată, catifelată şi caldă. O ziaolă mi-a absorbit efluviile, s-a îndrăgostit de ele, a devenit dependentă de ele… Şi de mine!

E cea mai frumoasă ziaolă din tot crângul. Desigur, eu n-o pot vedea. Ochii mei, toţi cei cincizeci de ochi ai mei, văd numai şi numai neîncetata translaţie trudnică prin loess a rădăcinilor mele lungi, subţiri, poroase şi păroase.

Dar crengile zvelte şi subţiri de gaong privesc de sus. Văd toate ziaolele multicolore. Iar eu aud crengile, le-am auzit dintotdeauna lăudându-se… slăvindu-se…  Însă acum cântă mlădiindu-se altfel, foşnindu-şi altfel frunzele lungi, străvezii. Acum o laudă pe ea, pe ziaola mea. Îi ridică în slăvi frumuseţea, îi preamăresc culorile suave, îi pizmuiesc transparenţa, îi jinduiesc frăgezimea…

Până aici n-aţi înţeles mai nimic, nu-i aşa?  Ei bine, presupun că era de aşteptat, fiindcă e vorba de senzaţii dintr-o realitate total diferită de a voastră! O altă realitate, în care mă aduc tentaţii irezistibile. Căci niciun om nu e mai presus de ispită! Da,da, credeţi-mă, ştiu ce vorbesc – nimeni nu cunoaşte slăbiciunile firii omeneşti mai bine decât mine, Marele Mag Tad Alim, absolvent al Înaltei Academii de Magie Alb-Neagră şi sfetnic imperial de taină, dar, altminteri, om ca toţi oamenii.

Om ca toţi oamenii, dar dependent de ceva care nu le accesibil tuturor oamenilor. Pentru că eu, Marele Mag Tad Alim, sunt dependent de… posesie. Îmi place să posed alte trupuri, nu mă simt om – şi mag – dacă nu trec măcar prin vreo cinci în fiecare zi!

Dimineaţa mi-o încep îndreptându-mi de obicei atenţia către crâng. Şi intru uneori, ca astăzi, în trupul dagdului, al aromatului arbore umblător dăruit de zei cu cincizeci de ochi care ştiu cum să vadă rădăcinile şi ţărâna silicoasă. Iar alteori mă strecor într-un trup de ziaolă şi savurez senzaţiile ei de iederă zburătoare, sau într-un trunchi lucios şi înalt de gaong, ca să sorb lumina zorilor, căzută pieziş pe frunze cântăreţe.

Pe urmă, mai către prânz, mă strecor într-un trup de iepure marsupial. Pentru că-mi plac provocările, şi e o provocare părăsirea lui înainte a se preschimba în leş sub colţi de vulpe-vampir şi înainte de a mi se preschimba propriul suflet într-un abur abundent, înălţat, odată cu ultima suflare a iepurelui, neauzit şi nezărit, către norii pufoşi. Şi ies întotdeauna la timp ca să intru în trupul vulpii, şi apoi cu greu îmi pot abate atenţia de la dulceaţa sângelui sorbit cu lăcomie…

Dar nimic nu se compară cu posesia altui trup omenesc, cu clipa contopirii vremelnice cu o altă minte, clipa în care o citeşti fulgerător, gând abreviat după gând abreviat.

Şi, dintre toate corpurile omeneşti, cel mai mult îmi place să-l posed pe al lui Curcubeu, bufonul regal. Sper că, în final, o să-nţelegeţi de ce-mi place trupul lui pipernicit, galben de gras 😛 … Trupul lui de pitic şarlatan care ştie să se facă, la comandă, verde de ciudă, albastru de inimă rea şi roşu de furie. Şi care a amestecat oranjul, indigoul şi violetul – laolaltă numeroase culori şi nuanţe intermediare – în vânătăile generoase pe care şi le-a pictat sub ochi, cu o vopsea de neşters. Spune că sunt semne de doliu – după simţul umorului; căci, în loc să se mulţumească să râdă unii de prostia altora, oamenii îşi sparg nasurile, punându-şi vânătăi adevărate pe pomeţii obrajilor.

Poate că oamenii sunt dependenţi de violenţă, mă gândesc eu uneori, posedându-i trupul care face tumbe. Sau poate că gândul ăsta e al lui, poate că eu îl ascult numai; şi poate că sunt dependent de tumbe.

Şi poate că-mi place bufonul fiindcă e singurul pe care-l las să intre-n trupul meu în timp ce mă aflu într-al lui. Da, facem schimb de trupuri şi-l trimit pe el la sfat de taină cu împăratul, în timp ce eu fac giumbuşlucuri în iatacul împărătesei.  Pentru că eu am simţul umorului, şi pentru că împărăteasa e frumoasă… şi dependentă de plăcerile trupului– dăruite de pitici. 👿

Ei, gata, v-am dezvăluit deja prea multe. Restul… rămâne pe altă dată. Azi vă mai spun doar cât de mult îmi place să dorm în trup de motan. Poate că-s dependent şi de dulcea lene pisicească…”


* E singura care a mai fost publicată, cu mici modificări insignifiante (cineva a izbutit, cumva, s-o copieze.)

Anunțuri